Baia Mare, atunci și acum: ce am câștigat și ce am pierdut?
Un tricou cu mesajul „MAKE BAIA MARE GREAT AGAIN” a stârnit curiozitatea și a dus la o analiză a modului în care orașul s-a schimbat de-a lungul timpului. Întrebarea nu este dacă înainte era mai bine, ci cum arătau locurile pe care astăzi le traversăm fără să ne mai oprim asupra lor.
Cinematograful Dacia este un exemplu elocvent. În fotografiile vechi, clădirea apare într-un decor îngrijit, cu ronduri de flori și oameni, iar pentru generații de băimăreni însemna întâlniri, primele ieșiri în oraș și seri de neuitat. Imaginile recente arată un contrast puternic. Dacia ridică problema mai largă a locurilor care își pierd funcția pentru care au fost construite: le recuperăm, le găsim un nou rost sau așteptăm ca degradarea să devină parte din peisaj?
De-a lungul anilor au existat și încercări de a schimba soarta cinematografului. În timpul administrației Cherecheș s-au făcut pași pentru recuperarea și readucerea lui în circuitul orașului, ceea ce arată că valoarea locului fusese înțeleasă. Rezultatul pe termen lung se vede însă astăzi: Dacia continuă să aștepte o soluție pe măsura locului pe care îl ocupă în memoria băimărenilor.
Un oraș nu se modernizează doar prin pavele, sensuri giratorii sau proiecte anunțate, ci și prin felul în care își tratează clădirile și spațiile rămase în urmă. Gara Baia Mare este un alt exemplu greu de ignorat. Deși nu are farmecul nostalgic al unui cinematograf, este unul dintre primele locuri pe care le vede cineva când ajunge în oraș cu trenul, iar starea unor spații de aici vorbește despre imaginea orașului.
Responsabilitățile administrative și proprietatea diferă de la un obiectiv la altul, iar nu toate problemele pot fi puse exclusiv în sarcina Primăriei. Pentru cetățean însă, aceste delimitări instituționale contează mai puțin atunci când vede ani la rând același spațiu degradat. De la autorități se așteaptă nu doar explicații despre cine răspunde, ci și presiune instituțională, colaborare și soluții.
Hotelul Minerul este poate unul dintre cele mai puternice exemple când vorbim despre ce a câștigat și ce a pierdut Baia Mare. Ridicat în actuala Piață Libertății, fostul hotel a trecut prin mai multe perioade și denumiri, rămânând un reper arhitectural al centrului. Astăzi, povestea lui este mult mai complicată: ani de zile s-a vorbit despre proprietari, investiții, vânzări, procese și proiecte, iar băimărenii continuă să vadă aceeași clădire impresionantă, dar departe de rolul pe care l-ar putea avea într-o zonă ce ar trebui să fie o carte de vizită a municipiului.
Aici apare aceeași problemă ca în cazul altor repere: cât timp putem accepta ca o clădire importantă pentru istoria Băii Mari să rămână blocată între trecut și promisiunea unui viitor? Situația juridică și proprietatea privată limitează ceea ce poate face direct administrația locală, dar asta nu înseamnă că autoritățile trebuie să rămână simple spectatoare. Când o clădire cu o asemenea greutate pentru imaginea orașului rămâne ani la rând într-o situație incertă, este legitim să întrebăm ce demersuri s-au făcut, ce instrumente legale există și ce strategie are municipiul pentru protejarea unor asemenea repere.
Un oraș nu își pierde patrimoniul într-o singură zi. De cele mai multe ori, îl pierde încet, în timp ce oamenii se obișnuiesc să treacă pe lângă el. Privind Dacia, Gara Baia Mare și Hotelul Minerul, discuția nu mai este doar despre fotografii vechi și nostalgie, ci despre ce facem astăzi cu locurile pe care generațiile de dinainte ni le-au lăsat.
Baia Mare s-a schimbat și va continua să se schimbe. Unele transformări au fost necesare, altele au făcut orașul mai bun. Dar progresul nu ar trebui măsurat doar în ceea ce construim de la zero. Uneori se vede cel mai bine în ceea ce reușim să nu pierdem. Poate că Baia Mare nu trebuie făcută „great again”, ci trebuie să învățăm să nu lăsăm să dispară ceea ce a făcut-o importantă în primul rând.
