Mai multe posibilități nu înseamnă neapărat mai multă libertate
Trăim într-o epocă în care posibilitățile par infinite. Tehnologia ne permite să învățăm de la oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată, să lucrăm de aproape oriunde și să accesăm instantaneu informații din orice colț al lumii. Cu toate acestea, ea nu ne poate răspunde la întrebarea fundamentală: ce merită să ne dorim?
Aceasta este o întrebare filosofică, nu una tehnică. Într-un sat din Maramureș, acum câteva generații, anul era împărțit de muncile câmpului și de sărbători, iar alegerile fundamentale — cu cine te căsătoreai, ce meserie învățai, ce făceai duminica — erau hotărâte în mare parte în familie și în comunitate. Aceste repere oferau o direcție clară pentru viață.
În timp, aceste repere au slăbit fără să aducă ceva în loc cu care să fim cu toții de acord. Astăzi, tot mai puține lucruri sunt date dinainte, iar alegerea a rămas în seama fiecăruia. Nu ducem neapărat lipsă de valori sau de modele de viață. Dimpotrivă, suntem expuși simultan la foarte multe dintre ele.
Unele modele ne cer să punem cariera în centru. Altele ne îndeamnă să lăsăm cariera la o parte și să căutăm experiențe. Există modele construite în jurul familiei sau al unei cauze publice, fiecare cu argumente serioase. Dificultatea apare atunci când încercăm să le facem pe toate.
Am putea numi această situație o supraîncărcare cu promisiuni de sens. Ea este însoțită adesea de sentimentul că propria viață nu are o direcție sau de observația celor din jur că nu ne văd o direcție clară.
Poți locui în același sat și să-ți compari ziua obișnuită cu fragmente din viețile unor oameni aflați oriunde în lume. Adesea vezi exact ce îți lipsește. Recomandările automate selectează imagini pe baza unor estimări despre ce te-ar putea interesa, dar faptul că ceva îți reține atenția nu este o dovadă suficientă că merită să devină un reper pentru viața ta.
Herbert Simon observa în 1971 că abundența informației produce o sărăcie a atenției, pentru că informația consumă atenția celor care o primesc. Acest lucru este valabil și pentru relații și proiecte. Fiecare preocupare nouă cere timp care ar fi putut fi acordat unei preocupări deja asumate. Dacă judecăm permanent ceea ce trăim prin ceea ce am putea trăi în altă parte, orice angajament riscă să pară o pierdere.
Când alegerea devine obositoare, poate fi tentant să delegăm altcuiva decizia privind ce merită atenția noastră. În 1784, în eseul „Răspuns la întrebarea: Ce este Luminarea?”, Immanuel Kant surprindea tendința umană spre confortul intelectual și refuzul de a gândi pe cont propriu. Observa cât de comod este să ai o carte care gândește în locul tău sau un duhovnic care îți ține loc de conștiință.
Astăzi putem primi un răspuns în câteva secunde la orice întrebare, iar tentația descrisă de Kant este familiară. El numea „minorat” incapacitatea de a ne folosi propria înțelegere fără îndrumarea altuia. Omul este răspunzător pentru această stare atunci când îi lipsesc hotărârea și curajul de a judeca singur, chiar dacă are capacitatea de a o face. Îndemnul „Sapere aude!”, deviza Luminării, cere tocmai acest curaj.
Ideea lui Kant ne ajută să privim altfel relația cu tehnologia. Libertatea de a alege presupune și disponibilitatea de a ne întreba cum s-au format dorințele noastre. Este greu să înțelegi ce îți dorești când ești înconjurat de atâtea lucruri care îți spun ce ar trebui să vrei.
Platformele care concurează pentru atenția noastră o transformă în venit, iar noi plătim cu timp din propria viață. Ceea ce urmărim în fiecare zi ne schimbă încet așteptările și felul în care ne judecăm existența. Rămâne întrebarea: cum știm care dintre dorințele noastre sunt cu adevărat ale noastre?
